Despre sinceritate sau daca n-am ce face, scriu

Am citit undeva ca pentru a fi considerat sincer e musai sa nu ascunzi nimic celuilalt. Asa se pare ca este, dar aprecierea sinceritatii tale o are astfel celalalt, nu tu. Esti privit ca o persoana sincera nu atunci cand nu ascunzi nimic, ci cand nu ascunzi ceea ce se asteapta sa ascunzi. Este incredibil, dar adevarat. Deja sinceritatea ta nu se mai raporteaza la tine, ci la ceea ce vrea celalalt. Esti vazut ca o persoana sincera doar in momentul in care spui ceea ce vrea sau ceea ce asteapta altul sa spui. Daca-ti coplimentezi o amica ca este frumoasa si inteligenta in timp ce ea nu este, atunci nu esti sincer. Esti sincer daca-i zici ca este urata si proasta. Dar daca te apuci sa-i spui ca aceste lucruri nu conteaza, ca altceva e important in viata, ca isi iroseste timpul aiurea, ca-si traieste viata ca si cum ar fi in telenovele, ca este cu gandul la lucruri care nu au legatura cu realitatea, atunci esti cu adevarat nebun. Si in prietenie se intampla aidoma. Esti respectat - iubit, nu pentru ceea ce reprezinti, ci pentru ceea ce cred prietenii tai ca reprezinti. Tu, omul, esti pe locul doi mereu. Ceea ce doare intr-o prietenie este faptul ca fiecare parte incearca si de cele mai multe ori reuseste sa sacrifice libertatea celeilalte parti. Esti respectat - iubit pentru ca prietenii s-au invatat cu tine, in parc, pe terenul de fotbal, la cinematograf, la restaurant, sa fii de acord cu ceea ce sunt si ei de acord, sa gandesti asa dupa cum gandesc si ei etc. Dar tu unde esti in toate aceste ganduri ale lor? Esti transat, distribuit si inghitit dupa vrerea lor. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat vor ei, sa ai tupeul sa gandesti altfel decat gandesc ei, atunci deja ai probleme. Nu mai esti un bun prieten, trebuie sa fii indepartat, ai inceput sa stanjenesti, sa obosesti, sa incomodezi. In cel mai fericit caz esti tolerat. Asta e tot ce poate primi libertatea ta, asta e tot ce pot darui prietenii tai: TOLERANTA.

Vama Veche - ANA

...in dragoste indiferenta-i cea mai grea....

Incredere sau neincredere

Am ajuns la concluzia, chiar daca unii nu vor fi de acord, ca increderea sau neincrederea in anumite persoane isi are obarsia in primii ani de viata.Totul pleaca de la oamenii care ti-au fost sau nu alaturi, de la relatia cu parintii, care, consider eu, sunt cele mai importante persoane din viata unui copil. "Viata" mentala si emotionala ulterioara depinde in cea mai mare masura de cei cativa ani(dupa unii sapte)"de acasa". E oarecum socant sa constati ca oameni in care ai avut incredere, fata de care ai manifestat deschidere, sa-ti spuna la un moment dat ca ar fi indicat sa dispari din viata lor pentru ca ai fi savarsit "nu stiu ce", ca si cum tot ce a fost pana atunci nu ar mai exista. Un pas gresit, o clipa de neatentie si s-a dus totul, ca si cum nimic nu ar fi existat, ca si cum prietenia, timpul oferit, atentia, tot, nu ar mai conta. Ajungi sa te intrebi daca persoanele respective nu au ceva la "tartacuta". Eu vreau sa raman vesnicul naiv si sa am puterea sa spun in continuare: CRED IN OAMENI! Sunt de acord sa accept toate vorbele de duh ale binevoitorilor - esti un fraier, te lasi umilit, n-ai mandrie etc. E bine, e rau, numai timpul ma va lamuri.