Discutie purtata intre doua persoane, un domn in varsta si unul ceva mai tanar, auzita intamplator astazi intr-o farmacie. Cel in varsta, ii cere politicos celui mai tanar, sa-i permita sa cumpere nu stiu ce medicamente inaintea lui. Acesta din urma este de acord, iar in timp ce farmacista ambala medicamentele dialogul a continuat:
-Multumesc pentru amabilitate, ma grabesc sa ajung la casa de batrani pentru a lua micul dejun cu sotia mea, spuse domnul in varsta.
-Dar de ce este sotia dumneavoastra internata acolo? intreba celalalt.
-Dar de ce este sotia dumneavoastra internata acolo? intreba celalalt.
-De sapte ani este bolnava de Alzheimer.
-Atunci grabiti-va, sa nu se ingrijoreze!
-Nu-si mai aminteste cine sunt de cinci ani.
-Si mergeti zilnic sa luati micul dejun impreuna?
-Ea nu mai stie cine sunt eu, dar stiu eu cine este ea, raspunse domnul in varsta, indreptandu-se cu pasi grabiti catre iesirea din farmacie.
Doamne Dumnezeule! Cred ca este una dintre cele mai sincere dovezi de dragoste. Ne uitam unul la altul, cei cativa care eram in farmacie, dar nici unul dintre noi nu a fost in stare sa scoata vreun cuvant. Si mai cred ca un astfel de om nu a fost si nici nu o sa fie, cat va mai trai, nefericit.
