Manifeşti asupra mea, cu o uşurinţă deosebită şi cu putere, dorinţa de a mă afunda şi de a mă înălţa. Foloseşti nepăsătoare, sau poate nu, câteva cuvinte care mă aruncă într-o beznă totală în care rătăcesc cu sufletul plin de spini şi apoi, peste câteva momente, cu zâmbetul pe buze îmi adresezi un cuvânt cu care mă tragi de acolo umplându-mi sufletul de speranţă. Tu mă necăjeşti şi tot tu mă împaci. Tu mă amărăşti şi tot tu mă alini. Tu mă îndepărtezi şi tot tu mă apropii. Cum reuşeşti? De unde atâta putere asupra-mi? De ce şi până când?
Şi totuşi, de ce oare nu mă deranjează?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu