Delirul de vineri seară

De câte ori mă hotărăsc să nu mai am nevoie de nimic şi de nimeni, de atâtea ori mă trezesc că nu e nimeni lângă mine şi nimic în jur. Aşa se întâmplă, dacă nu-ţi trebuie, nu ai. Cel care nu foloseşte, pleacă, dispare. Pleacă lăsând impresia că în urma lui rămâne gol. Un gol care nu poate fi acoperit de nimeni şi de nimic.
Adeseori încercăm să ne potrivim în anumite locuri, într-o lume a cuiva, încercăm să umplem goluri care există doar în imaginaţia noastră, încercăm să onorăm nişte dorinţe fără corespondenţă.

Există persoane care nu înţeleg că nu sunt necesari, că nu sunt doriţi, că nu-şi găsesc rostul în vieţile în care vor să pătrundă. Uneori se îndărătnicesc să rămână, să exploreze, să pătrundă adânc, căutându-şi un loc pe care nu-l vor primi. Nu-l vor primi pentru că, de fapt, acesta nu există.

Tot din încăpăţânare declară războaie zidurilor care, în spatele lor, nu adăpostesc decât neantul. Într-un târziu descoperă că s-au zbătut degeaba şi că, în realitate, sunt persoane care se îngrădesc folosindu-se de zidurile înalte,  nu pentru a se proteja de ceva sau de cineva, ci pentru a nu lăsa să se vadă că nu au nimic de dăruit.