Atunci când simt că începe să mi se înfiripe o idee, încep să o analizez cu atenție și în cazul în care cred că este o idee bună, o spun cu voce tare. Din momentul în care a fost pusă în cuvinte și cuvintele rostite, ideea începe să evolueze. Mă uit la ea încântat și o arăt tuturor.
Pe neașteptate însă apare cineva căruia nu îi place ideea mea. Și începe să schițeze o idee contrară cu scopul de a-mi desființa ideea. Și uite așa, la un moment dat mă trezesc că sunt singurul care mai crede în ideea mea. O iau de la capăt, analizez, reanalizez ce se spune despre ea și îmi dau seama că nu avea dreptate. Ideea mea este ok, dar sunt singurul care o susține. Mă gândesc să lupt pentru ea, dar o întrebare începe să ma frământe: dacă ei nu vor ideea, ce rost are să mă mai zbat pentru ea? Ajuns în acest punct îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută cu câțiva ani în urmă. Tatăl meu obișnuia să meargă cu un casetofon la orele de dirigenție și să le pună muzică simfonică elevilor. Odată am mers la el la clasă și văzând ce se întâmpă, i-am spus: de ce te chinui, lor nu le place și nici nu înțeleg genul ăsta. Este problema lor, mi-a răspuns, oricum ei nu mă înțeleg nici pe mine, ar trebui să nu mai merg la clasă? La câteva zile, mergând spre casă, în fața mea câțiva elevi discutau: Bă, v-am spus că trebuie să ne liniștim, că o să ne bage iar dirigul simfonică la dirigenție. Da bă, a zis altul. Ați văzut? E mai tare ca noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu