Din ce în ce mai rău. Vama este în comă. Îmi aduc aminte că am fost prima dată aici, împreună cu tata, în '92. Aveam șapte ani. Fără asfalt pe străzi, fără fast-food.
În cele două nopți, petrecute în Vamă, s-a cântat la chitară nonstop. Ziua se dormea. De abia pe la ora unsprezece începeau băieții să-și facă apariția din corturi. Se consuma bere la greu (e vorba de adulți), dar nimeni nu sărea calu'. Toată lumea râdea și cânta. Acest ritual l-am respectat ani la rândul. Veneam toți la mare, ne cazam printr-una dintre stațiuni, de obicei Eforie Nord, mama cu soră-mea rămâneau acolo, iar eu cu tata evadam cel puțin două zile în Vamă. Când am mai crescut, am început să vin cu prietenii. Încet, încet a apărut progresul. Asfalt, fast-food, tot felul de tarabe etc. Și tot încet, încet a început agonia Vămii. E drept că nu am mai fost aici de patru ani. Dar ce am găsit acum depășește posibilitatea mea de înțelegere. Nu-mi imaginam în veci să-l aud pe Salam & co cântând aici. De chitări nici nu mai încape vorba, sunt inexistente. Iar nenorocitele astea de etnobotanice, sau cum dracu' s-or numi, au luat locul berii de altădată. Păcat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu