Delirul de vineri seară

Am hotărât astăzi să reiau seria "delirul". Voi aborda o temă pe care o am în cap de ceva vreme. Despre farmece şi descântece. Să vedem ce iese.

De-a lungul timpului mi s-a întâmplat să întâlnesc persoane care susţineau, foarte convinse, că starea de rău în care se află sau faptul că nu pot face un anumit lucru îşi are cauza în faptul că sunt "fermecate". Că cineva le-a vrut răul şi acţionând în consecinţă l-a determinat pe el să devină incapabil de a realiza ce îşi propusese. Convenabil, ce să zic. Adică el nu era vinovat cu nimic. Faptul că îi merge rău, că nu poate, că nu face, că nu reuşeşte nimic, nu ţine de el. Ţine de ceva din exterior lui. El nu are nimic de făcut. Nu se implică, nu pune suflet, nu are voinţă, nu acţionează. Aşteaptă ca "cineva-ul" ori "ceva-ul" exterior să intervină pentru a reglementa situaţia. Nu cred că e cazul să vă spun cât de periculoase mi se par aceste practici. Nu faptul că există e periculos, ci faptul că oamenii ajung să devină  nişte copii care se lasă în voia sorţii, parcă incapabili de a-şi gestiona viaţa. Totodată consider periculos, poate chiar mai periculos, faptul că mereu se găsesc indivizi care întăresc aceste convingeri, zicându-le acestor adulţi-copii că nu ei sunt responsabili pentru eşecul lor, ci farmecele,  şi că doar cineva "avizat"  ar putea să le aducă schimbarea.

Oare există farmece? Eu unul nu cred, cel puţin nu în varianta expusă de cei mai mulţi. Or exista legături inconştiente care ne paralizează, afirmaţii, vorbe pe care le auzim de la cei pe care îi considerăm importanţi în viaţa noastră şi care încearcă să ne călăuzească paşii. Nu eşti frumos, nu eşti inteligent, nu eşti bun de nimic, întotdeauna greşeşti etc. Sunt fraze pe care se pare că le aud unii în copilăria lor şi care le "farmecă" existenţa, devenirea. În asemenea situaţii, chiar dacă aceste persoane văd lucrurile clar, ceva din ele, o forţă interioară, un program stabilit inconştient în copilărie de către cei care i-au crescut, le guvernează acţiunile. Încearcă să scape de acel "ceva" interior, dar "ceva-ul" nu cedează uşor, astfel încât eşecul pare mai aproape, asta şi din cauza faptului că au fost obişnuiţi să audă că nu sunt buni. Mulţi părinţi fac greşeala spunându-le copiilor, cu gândul de ai călii pntru viaţă, că nu sunt cei mai buni, că nu sunt cei mai frumoşi. Şi astfel aceşti copii pleacă în viaţă cu aceste cuvinte în suflet.

Reuşesc cu greu să se maturizeze, urăsc atunci când cineva le ia locul în inima părinţilor ori a foştilor iubiţi, acceptă greu că nu sunt de neînlocuit. Aşa se creează legături subtile, inconştiente, care se ţes în mintea unora şi care, fără ca ei să îşi dea seama, îi conduc ca pe nişte marionete.

P.S. Ăsta chiar delir a fost!