De-a lungul timpului am cunoscut câțiva oameni transformați total în urma relațiilor avute. Îi văd și acum mergând, vorbind, mancând, chiar zâmbind, dar numai ei între ei își pot vedea rănile care, deși nu sângerează, dor al dracului de tare.
Se pare că de-a lungul vieții trebuie să ne lăsăm ciopârțiți de unii care vor, după placul și ideile lor, să ne facă perfecți. Te ciopârțesc și dispar, în căutarea altor diamante pe care să le șlefuiască, iar tu rămâi cu dureri la tâmple, dureri lăsate de dalta folosită.
O perioadă, după ce nu mai sunt, îi urăști. După care îți dai seama că de fapt pe tine te urăști. Te urăști pentru că n-ai fost suficient de puternic să te iubești așa cum ești, fără a permite cuiva să încerce să te schimbe, chiar și dacă o face în bine.
Uite așa, ciopârțiți și prelucrați, ieșim în lume. Nu suntem nici simpli, nici perfecți. În schimb suntem rușinați că ne-am sluțit. Şi deodată apare un suflet care ne iubeşte aşa ciopârţiţi, urâţi, simpli, iar asta ne sperie, ne surprinde.
Mă privesc. Autoportret. Şi îmi dau seama că există iubiri care îţi lasă răni adânci de durere, pentru ca, alte iubiri, să le umple cu fericire. Totodată mai există şi răni care trebuie să ne doară. Nu pentru altceva decât pentru a ne aminti să nu ne mai lovim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu