De când au început ninsorile, oamenii se ascund şi mai tare. Pe trotuarele înzăpezite vuieşte pustiul, iar dincolo de draperiile de la ferestre, şi în miros de portocale, privirile sunt fixate pe ecrane, iar mâinile, atunci când nu apasă butoane, par străine. Ce s-o fi întâmplat cu noi?
Încerc să-mi închipui iernile de altădată. Iernile în care indignarea faţă de bâzdâcurile vremii era lipsită de importanţă, că doar nu era vreo surpriză să ningă iarna. În acea vreme cărţile se împrumutau şi se returnau intacte, pentru că nu era frumos altfel, se trimiteau vederi şi se ascultau, cu o atenţie absolută, poveştile bunicilor.
În acele ierni, oamenii nu se sfiau de obraji îmbujoraţi şi căciuli de iarnă. Şi nici vieţile lor nu-şi pierdeau sensul atunci când zăpada le trecea de genunchi. Chiar şi poveştile de dragoste deveneau mai intense în încercarea de a-şi păstra echilibrul pe gheaţă. Mănuşile groase făceau ca prinderile de mână să fie mai strânse, fularele bine înfăşurate în jurul gâtului nu ascundeau grimase, ci zâmbete. Atunci, viscolul nu ne răscolea minţile şi sufletele, iar inimile oamenilor de zăpadă traversau primăverile, verile şi toamnele fără a fi frânte. Oare mai avem nevoie de asemenea ierni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu