Despre iertare și uitare

Aud tot mai des expresia "iert, dar nu uit". Eu consider că cele două acțiuni sunt complementare.

Nu poți să zici "am iertat" dacă nu uiți. Sigur, nu mă refer la scoaterea din memorie a evenimentului respectiv, ci la sentimentul ostil simțit în momentul în care îți amintești evenimentul "iertat". Cum să spui "am iertat că mi-ai provocat o supărare, dar să știi că nu uit"?. Asta înseamnă că evenimentul s-a instalat nu oriunde în memorie, ci în memoria sufletului. Și dacă ne amintim cu inima, greșelile unora pe care avem pretenția să spunem că le-am iertat, atunci acțiunea este inversă, adică nu am iertat nimic.

Ceea ce s-a instalat în memoria sufletului are prostul obicei de a ieși la iveală la fiecare nou incident. De obicei îmbracă forma: "te-am iertat, dar nu voi uita niciodată. Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Nu te-ai gândit cât voi suferi?". Dacă am fi reușit să uităm cu sufletul, nu am mai fi simțit sentimentele cunoscute înainte de iertare: ură, tristețe, frustrare...

"A uita" înseamnă să-ți amintești de evenimentele pe care le-ai iertat, fără ca acestea să te mai neliniștescă în vreun fel. Atâta timp cât păstrăm în suflet evenimente care ne-au produs supărare și le aducem în discuție de câte ori se ivește ocazia, se numește că nici nu am iertat și nici nu am uitat.

Ierți cu adevărat doar atunci când evocarea evenimentului nu-ți mai întunecă mintea și sufletul, atunci când devine o simplă amintire, precum vârsta prietenilor, o amintire la care te poți gândi fără tristețe, ură ori sentimente ostile.