A trecut ceva timp de când nu am mai scris. Gândurile mi le adun cu greutate și, mai mereu, mă trezesc plecat de acasă fără vorbe la mine. Am avut o perioadă bună, în care scriam zilnic, cu patimă, fără început și sfârșit. Sentimentele sunt amețitoare, ca o beție în care mă simt rău, dar în care mă întorc mereu, mereu... Vreau să se termine, să-mi recapăt liniștea, dar cu toate că știu că această liniște nu înseamnă fericire, m-aș mai bălăci puțin în mocirlă.
Îmi duc viața după regula amintirilor și îmi așez pașii după forma dată în timp de drumurile din trecut. Nu pot, nu reușesc să mă abat de la calea cunoscută. Îmi caut o nouă identitate printre constrângerile unei vieți anterioare, asumate, trăite până la terminare, până la refuz, la maxim... Nu sunt singur, dar cu toate astea liniștea spiritului îmi răsună în gânduri. Aș lega firele simțirii, le-aș împleti cu clipe de viață, aș împleti raze de cântec în mantia sufletului care să-mi acopere acel sentiment ciudat al căutării imposibile.
Nu vreau un "încă o dată". Apogeul l-am atins. Dar parcă nu vreau nici să mă așez la marginea vieții și să-mi zic: "atât, asta a fost".
Cu ce să dau, iarăși, sens zbuciumului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu