Câte ceva despre moarte

Întotdeauna m-a deranjat întrebarea (prostească de altfel): ce faci dacă afli că peste un număr de zile urmează să mori?

Adică cum "ce aș face"? Aș continua să trăiesc, în măsura în care se poate, la fel ca înainte. De ce? Din două motive: a) nu suport melodramele; b) nu-mi place să fiu prost.

Eliade spunea că atunci când vrei să afli nivelul spiritual al cuiva îl întrebi despre moarte și de cum se raportează la aceasta. Sunt oameni care nici nu vor să audă cuvântul, care au scos din vocabularul lor acest cuvânt. În cealaltă extremă sunt cei care au dezvoltat o obsesie pentru moarte. Și între cele două categorii sunt cei care acceptă moartea, dar care nu se resemnează în fața ei. Găsesc diferite soluții pentru aceasta.

Cu destul de mult timp în urmă am auzit expresia, vorbindu-se despre un actor sau un poet, nu-mi aduc aminte, "a trecut în neființă". Ciudată expresie. Explic și de ce: ființa unui poet, actor, artist în general, rămâne și după ce acesta moare. Prin ceea ce a făcut continuă să ființeze. Prin cuvintele lui pe care noi le ținem minte. Prin ceea ce a scris, prin ceea ce a spus, a filmat, prin ceea ce ne amintim. Și chiar mai mult: renunțările lui, lașitățile lui, compromisurile făcute de el de-a lungul vieții, toate aceste, cu timpul se sting, dispar. Rămâne doar ce e valoros. Chiar aș putea spune că, după moarte, acesta ființează mai bine.

Când a murit Adrian Păunescu, prietenul meu C.D. mi-a spus: "bine că dintre toate câte le-a făcut va rămâne doar poezia".