Cutremure interioare

Am urmărit și astăzi imagini filmate în timpul și după ce a avut loc cutremurul din Japonia. Mă gândesc că dacă ar fi avut loc la noi - Doamne ferește! - un asemena cutremur, acum aș fi scris din Rai. Ori, după opinia unora, din Iad. Nici nu mai contează până la urmă. Se zbârlește părul în cap, și nu numai, cu gândul la un asemenea fenomen care ar putea avea loc și la noi oricând.
Regrete prea multe, în cazul în care bucățica mea de lume s-ar nărui, nu aș avea. Și totuși, mi-ar plăcea să mai văd un răsărit de soare, un vârf de munte plin de zăpadă ori vreun petic de plajă neprihănit. Așa cum era odinioară în Vamă. Dar asta e altă discuție. Și cred că aș mai vrea să mai ingurgitez o feliuță din capricioasa pizza, preferata mea. Oh, și o cafeluță aromată aș mai vrea să savurez. Așa cu ochii închiși, să-i simt aroma mai mult timp. Și câte n-aș mai face, am o listă nelimitată.

Cât de neînsemnați suntem în fața naturii. Oricâte măsuri de siguranță ne-am lua, în fața dezastrului rămânem neputincioși. Nu avem nici o posibilitate de a controla acțiunile Pământului. Unii trăiesc permanent cu această frică. Este o așteptare beteagă. Până va veni cutremurul adevărat, ni se cutremură nouă mintea și gândul. Cutremure care se produc în interiorul nostru atunci când senzația de spaimă se instalează cu atâta ardoare. Totul se întunecă în jurul nostru atrofiindu-ne simțurile. Suntem măcinați de frici neîntemeiate până când ajungem să devenim caraghioși. Uităm de logică și ne tăiem singuri craca, apoi urlăm disperați după ajutor. Disperarea noastră și a celor din jurul nostru ne devine hrană. Oare nu ar fi mai bine ca în locul manifestărilor violente și a credinței habotnice, să alegem raționalul în clipa în care suntem loviți de imprevizibil? 

În cazul meu, în situația în care aș fi imobilizat între ziduri, nu m-aș gândi că nu am spus îmi pare rau, mulțumesc, te iubesc. Aș vrea doar să apuc să le mai spun măcar odată. M-ar cuprinde, cred, nesiguranța. Nu pentru mine, ci pentru cei dragi. Aș vrea să știu că sunt bine. Atâta tot. Unii ar zice că atitudinea asta care acționează dezinteresat în favoarea celor dragi ar fi determinată de egoismul nevolnicului. Așa o fi, ce să mai zic acum. Din același egotism, m-aș duce cu gândul la tot ce am adunat cu drag de-a lungul vieții. Și sigur aș fredona Jimi Hendrix. Fredonați și voi.