Simt cum vremurile vechi sunt cuprinse de revoltă și mă pălesc cu amintiri, mă lovesc fără milă, îmi apar uneori și în vise, de mă fac să mă trezesc dimineața cu hormonii urlând. Sufletul meu artistic ignoră toată această tevatură și mă îndeamnă să stau liniștit, așa că mai lenevesc vreo juma' de oră în pat, cu ochii înfipți în tavan și cu gândul la acele vremuri frumoase și pierdute în negura timpului...
Ne-am pierdut vioiciunea. Nu mai suntem la fel de spontani. Găștile, care reprezentau a doua familie, nu mai există. Eram așa de uniți, la bine și la rău, parcă așa suna, nu? Ne adunam câte cinsprezece - douazeci și făceam niște chefuri de pomină. Acum câți reușim să ne mai adunăm? La ultima întâlnire am fost cinci, nu?
Școala... Câte năzdrăvănii, ce clasă de nebuni eram, câte chefuri, panaramă, țicneală... Acum, despre jumătate din fostul A nu mai am habar, iar despre cealaltă jumătate mai aflu din când în când câte ceva. Hai să nu exagerez, cu câțiva mă mai întâlnesc, dar foarte, foarte rar. Toată lumea ocupată. Unii schimbați în bine, alții jalnici, de nerecunoscut. Lumea care mă înconjoară are planuri mărețe. Abia găsești un amic cu care să stai la o tacla, la o bere, ca pe vremuri. Nasol. Dar, așa cum acum îmi este dor de prietenii din generală și din liceu, sunt conștient că peste câțiva ani o să-mi fie dor de prietenii pe care îi am acum. Asta o fi pedeapsa mea. Să oftez mereu după altceva. Ceva nou...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu