Plecarea

Începutul. De atâtea ori mă gândesc când a început începutul. Începuturile se aseamană cu perioadele în care iubeşti. Ştii că a început, dar nu ştii când. Nu există o perioadă de neiubire şi după aceea să mă trezesc îndrăgostit.

Deci, după cum vă spuneam, nu există neînceputul și după aceea ziua în care a început. De un lucru sunt însă sigur: pot localiza exact începutul doar atunci când se termină. Şi, de cele mai multe ori știu când se termină. Se termină cu ea ieşind pe ușă, spunând ceva de genul, m-am săturat, nu te mai suport, te urăsc ori pur și simplu te privește cu tristeţe și pleacă. După care, în spatele uşii închise încep să localizez începutul. Rapid, gândurile se întorc la acea zi, oprire bruscă, îmi amintesc cum era vremea, cum vorbea, cum vorbeam și totul pare mai frumos. Şi dacă am un prieten, încep să-i povestesc totul, de acel început, pentru că povestirea mă face să retrăiesc acele momente. Povestesc şi mă simt una cu cel ce eram atunci, simt zâmbetul ei, simt bucuria şi fericirea din ochii ei. Amicul mai comandă o bere (sau altceva lichid în care să nu se zărească lacrimile ce curg pe lângă această amintire). Îmi simt gâtul uscat, beau pentru a atenua uscăciunea apărută după ploaia de sentimente din zilele acelea. În cele din urmă povestea ia sfârşit, oricât de amănunţit aş spun-o, ajunge la final. Mă opresc, finalul nu îl mai spun pentru că simt că doare mult mai tare decât atunci când s-a petrecut.

Plec brambura pe străzi. Aş vrea să urc pe nori, sus, cât mai sus, să stau acolo unde nu mai există timp, spaţiu, nimic. Nici măcar eu.