Am ieşit din restaurant sărutându-ne pe fiecare treaptă.
Am atras privirile celor din jur, invidioşi, într-un fel, pe ce aveam noi doi, în clipele acelea de dragoste nebună. Se uitau la noi şi credeam atunci că ei au uitat ori poate nu au ştiut niciodată că pot să aibă ce aveam noi în acele momente.
Râsul meu, acoperit de buzele ei, încă îşi mai păstreză ecoul în Piaţa Palatului, loc unde am dansat, fără pic de muzică, exact cum fac actorii în filmele lor. Numai că la noi totul era real, natural, frumos şi de neuitat.
O singură dată a fost de ajuns ca să ţin minte pentru totdeauna. Şi acum, când trec pe acolo simt că totul îmi aparţine - o piaţă întreagă, numai a mea, prin însăşi amintirea pe care o am. Am dansat, lasându-ne priviţi de toată lumea, pe bătăile inimilor noastre.
Din acea zi îmi amintesc doar că am bănănăit străzi întregi, împiedicându-ne de oameni, pentru că nu ne puteam abţine să nu ne sărutăm cu ochii închişi. Mă dureau muşchii faciali, dar nu sunt sigur dacă de prea mult sărut ori de prea mult râs. Doar palmele ei, atunci când îmi atingeau faţa cu drag, reuşeau să facă durerea şi mai dulce.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu