Zile de dragoste V

Îți mai aduci aminte începutul poveștii tale de iubire? Atunci când totul era nou, iar tu nu știai regula jocului. Când nu știai ce va face, ce va spune. Atunci când, imediat după ce pleca, ți se făcea dor. Când îți făceai griji. Cum arăt, cum miros, cum mă port? Atunci când nu știai cine este și nu-ți făceai griji precum că trebuie să-l iubești așa cum este. De treaba cu "așa cum este" îți amintești după. După ce se duce dragostea. Dar să nu vorbesc despre sfârșit în această poveste.

Chiar nu vreau să ştiu nimic despre ea. Nu intenționez să-i fac pe plac în mod stăruitor, ci în mod firesc, natural. Sigur vreau să mă placă! Să mă placă, nu să mă fac plăcut. Și să încep cu acest "aşa cum sunt".

Ce ai vrea să facem azi? am întreabat-o, în timp ce ne plimbam pe străduțele din vechiul centru al Bucureștiului. Nu așteptam să zică nimic despre ce simte. Se vedea. În timp ce-i sărutam mâna, ochii, fruntea și o alintam așa cum nimeni n-o mai făcuse până atunci, privind-o și văzând în privirea ei fericirea, îmi zice: hai să ne urcăm pe o clădire înaltă! Era toată un zâmbet, dar am surprins pe chipul ei teama, ca propunerea făcută, să nu fi sunat prea nebunește.

Pe care vrei, pe asta?, am întrebat-o, arătându-i cu degetul clădirea din fața noastră, sau pe cealaltă?
Tu vorbești serios, mă întrebă, parcă nevenindu-i să creadă că sunt de acord cu propunerea ei.

Normal, de ce, tu nu? Fricoaso!

Am început să alergăm spre blocul din apropiere, fericiți de ceea ce urma să facem împreună.

Suim pe acoperiș, ne dezbrăcăm şi ne bronzăm! mi-a spus, în hohote de râs.

Numai să nu fie blocat accesul.
Nu se poate să fie! Se poate?

Am urcat val vârtej până la ultimul etaj, dar ghinion. Ieșirea spre acoperiș era blocată. M-am uitat spre ea, era îmbujorată și dezamăgită. Dezamăgit eram și eu că nu am putut să-i fac pe plac.

Fricoaso! am glumit iar şi am început să o sărut, acolo, între multe etaje şi acoperişul interzis.

Când am coborât, mi-a mulțumit. Am întrebat-o: pentru ce ?, iar ea mi-a răspuns: pentru că ai vrut să-mi faci pe plac, mergând pe acoperișul cladirii.

Nu trebuie să-mi mulțumești, astel de momente ar trebui să fie normale într-o relație. Așa gândeam atunci, așa gandesc și acum. N-aș putea vreodată să-i răspund iubitei mele cu un: hai lasă prostiile ori cu un: nu am chef să fac asta.

Seară de seară, aceeași stație de autobuz. Acolo, aproape de stația de autobuz, am oprit-o în prima seară, pentru o clipă. M-a întrebat ușor iritată de ce ne-am oprit; îi era frică să nu piardă ultimul autobuz.  Atunci i-am spus prima dată că îmi place de ea și că mi-aș dori să fim mult timp împreună. A zâmbit și m-a sărutat ușor.

E răcoare și este împleticită sub hainele mele. Ne sărutăm de noapte bună.

Când ajungi acasă, te rog să mă suni, că să știu că ești bine.

Nu e sărut mai dulce, decât acela din pragul autobuzului și nici moment mai frumos decât acela, când eu, rămas în stație, iar ea, visătoare, pe scara autobuzului, tresare la întrebarea mea: ai bilet? Da, am, îmi răspunde, în timp ce șoferul, zâmbind, pornește autobuzul. Observ că zâmbesc și ceilalți din autobuz. Chiar și tu zâmbești, citind.