Să tac? Nu vreau! N-am cum!

Nici măcar dacă aș fi fără glas nu mi-aș putea ține gândurile ascunse, gânduri ce alcătuiesc imaginea dorințelor mele.

Și în cele din urmă, când n-aș mai putea articula nici o vorbă, mi-aș desena gândurile pe o frunză și tot nu aș păstra doar pentru mine gândurile pe care mi le alimentezi cu fiecare vorbă pe care mi-o adresezi. Simt cum fiecare bucățică din mine te vrea și simt cum inima-mi pocnește cu mare putere în piept vrând parcă să-l mărească. Mă atragi până la cel mai mic amănunt, chiar defectele tale nu-mi par atât de rele...și chiar au început să-mi placă. N-am cum să nu te vreau când toți copacii își arcuiesc ramurile după tine atunci când treci. N-am cum să nu-ți vreau buzele când fiecare fulg de zăpadă își dorește să ți le atingă măcar pentru o clipă. N-am cum să nu te strig în somn când fiecare vis al meu începe cu tine.  N-am cum să nu vreau să-ți ascult glasul când nici o vioară nu ar putea să-l reproducă. Ori să îți uit râsul care depășește orice melodie. Și cum aș putea căuta pe altcineva când ființa ta a cuprins ființa mea?