De ce?

Oare de ce la fiecare început de an revin la vremuri trecute?
Şi de ce un an nu începe tot aşa cum începi viaţa - vesel, fără să-ţi pese, ca şi cum ai trăi veşnic? Poate din cauza faptului că ianuarie şi februarie sunt luni de iarnă, iar de ceva vreme iarna nu mai vine atunci când ai nevoie de ea, de Crăciun, ci işi face simţită prezenţa precum un musafir întârziat, atunci când băutura este pe sfârşite şi gazda obosită. Privesc calendarul şi observ că nu a trecut nici măcar o lună de când a nins prima oară şi totuşi am obosit de atâta frig şi zăpadă. Am aceeaşi stare precum acel copil pe care părinţii l-au lăsat în parc, la joacă şi i-au zis că se întorc în zece minute. După cinci minute, copilul a început să-i caute plângând:
Ce se întâmplă? l-au întrebat ei când s-au reîntâlnit.
M-aţi lăsat singur o oră, spuse copilul.
Abia au trecut cinci minute, au răspuns părinţii.
Poate la voi cinci minute, pentru mine a fost o oră, zise copilul.
Privesc pe fereastră, văd zăpada de afară şi-mi zic: o lună a trecut pentru alţii, pentru mine au trecut câţiva ani. Dar, spre deosebire de copil, spun asta fără să (mă) plâng.