Mă strecuram astăzi după amiază, în zona Real Vitan, printre taxiurile care, înşirate, îşi aşteptau liniştite clienţii. Observ unul dintre şoferi, ceva mai în vârstă, care vorbea la telefon, făcându-mi semn excesiv, chiar disperat, să urc în maşină.
Deschid uşa, urc pe scaunul din faţă şi, frecându-mi mâinile una de alta, îi zic: Bună ziua! Friguleţ afară...
Acesta, cu telefonul la ureche, ingânând ceva, preocupat să pornească ceasul, mă înteabă: Încotro?
Spre casă, răspund.
Cu figură mirată se uită la mine: Şi casa, casa unde este?
Vreo 100 de metri în josul străzii, îi răspund, suflând în căuşul palmelor.
Motorul era pornit şi, cu mâna înlemnită pe schimbătorul de viteze, mă întrebă iritat: Atunci de ce te-ai urcat? Ai impresia că am să te duc până acolo?!
Păi...nu mi-aţi făcut semn să urc în maşină? Am crezut că doriţi să-mi povestiţi ceva, că sunteţi singur, că aveţi copii care nu vă vizitează, care nu vă vorbesc decât rar ori când au nevoie de ceva. Ori poate nici nu aveţi copii...credeam că aveţi ceva pe suflet.
Bătrânul mă fixă cu privirea şi nu-mi puteam da seama dacă se pregătea să mă înjure sau să izbucnească în plâns. Dă-te dom'le jos! Ce dracu' a păţit lumea asta?!
Primele trei rânduri ale povestirii sunt reale. Restul, ficţiune. Sunt în faţa uşii şi mă gândesc că dacă urcam în maşină, toată povestirea ar fi fost reală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu