Am întâlnit astăzi un om cu adevărat special. O doamnă în vârstă de 95 de ani. Înainte de a o vedea îmi închipuiam că arată ca bătrâna din filmul Titanic.
Păr nins, trăsături acoperite de riduri multiple, dar elegantă şi rafinată. Ochii obosiţi de tot ce au văzut, dar vii. Mişcari, chiar dacă încete, încă sigure. La 95 de ani nu mai poţi risipi nimic, nici măcar o mişcare. Vorba liniştită, dar grea. Nici cuvintele nu le mai risipeşti, nu atunci când mintea ţi-a rămas luminată şi după aproape un secol de viaţă. Mi s-a spus, înainte de a o întâlni, că mintea doamnei e brici.
Când ne-am întâlnit mi-a zâmbit cald. I-am zâmbit şi eu, şi i-am strâns mâna fină. Ne-am aşezat la o masă şi am observat că avea în faţă un pachet de ţigări şi în scrumieră o ţigară fumată doar jumătate.
-Fumaţi?, am întrebat
-Da, din pacate fumez, dar când aţi sunat la uşă am stins ţigara, ca să nu vă deranjeze.
Stinsese ţigara în casa ei, ca să nu mă deranjeze pe mine, un oaspete. I-am spus că nu mă deranjează, mi-a mulţumit, şi-a aprins o ţigară şi a tras fumul cu nesaţ în piept. O priveam pe furiş. Mi-am dat seama că fusese o femeie frumoasă. Şi, prin nobleţea ei, rămăsese o femeie frumoasă. Spre deosebire de ceea ce îmi imaginasem, mişcările doamnei nu erau deloc încete şi nici vocea liniştită. Am constatat un simţ al umorului rafinat. Mi-a spus că dacă fabricanţii de ţigări ar pune poza şi vârsta ei pe pachete, mult mai mulţi ar fuma liniştiţi.
-De când fumaţi?, am continuat eu cu întrebările.
Mi-a zâmbit şi în acelaşi timp începu să-şi cerceteze amintirile.
-Nu-mi aduc aminte, dar parcă m-am născut cu ţigara în gură...,răspunse zâmbind din nou.
95 de ani. Cam cât două vieţi de om. Nu-mi aduc aminte să mai fi cunoscut pe cineva cu vârsta de 95 de ani. Nu sper să trăiesc atât de mult. Oricum, pot spune, că nu mă aşteptam ca un om de 95 de ani să arate şi mai ales să gândească aşa. M-a fermecat. Mi-a spus că e singură. Nu ştiu de ce viaţa a vrut aşa, dar e singură. Nu mai are pe nimeni. Cu mulţi ani în urmă a trăit la New York. Singură a colindat toată America. Ea şi maşina. Dormea în parcările motelurilor, fără să-i fie teamă de nimeni şi nimic.
Acei ani au trecut. Acum? Tot aşa trăieşte. Din plin. Nu se plictiseşte. Reuşeşte să se bucure de fiecare zi, de fiecare moment. Dezleagă cuvinte încrucişate în engleză şi franceză. Joacă sudoku şi şah pe internet. Da, citiţi corect, la 95 de ani, joacă şah pe internet. Îşi aminteşte vremea tinereţii, de tatăl ei, inginer constructor militar, de sora ei care a murit la vârsta de 98 de ani fără să fi făcut vreo vizită la doctor. Are amintiri, singurele care i-au mai rămas, şi o viaţă trăită chiar şi atunci, demult, cu conştiinţa faptului că nu va veni o a doua zi. Acum are ziua de azi. Îşi doreşte să mai vadă o dată Parisul. Îi lipseşte.
Am plecat fascinat. Mă gândesc şi acum ce noroc am avut să o cunosc. Să stăm la poveşti. Puţin, atât s-a putut. Mă gândesc ce oameni extraordinari trăiesc lângă noi fără ca noi să-i observăm. Sunt prea decenţi să se afişeze. Şi uite aşa inteligenţa, decenţa, eleganţa şi poveşti nemuritoare mor neştiute.
Şi mă mai gândesc că în timp ce noi stăteam de vorbă, vreun cocalar ori vreo piţipoancă îşi etalau cine ştie ce prin cine ştie ce club. Oameni insectă se văd peste tot, atât de uşor. Iar omeni preţioşi rămân cel mai adesea neştiuţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu