Despre facebook

Ori poate că ar trebui să scriu feisbuc. Recunosc, crează dependență. A pătruns atât de mult în viața noastră încât și preoții, în biserică, pomenesc de el. 

Ce aştept de la fb? (altă prescurtare). Teoretic, ca să zic așa, să cunosc oameni, să discutăm, să împărtăşim idei. Asta, teoretic. Dar practic, vreau să pătrund în viața a cât mai mulți oameni, să le arăt că sunt și eu pe aici, că am ceva de spus. Ca niște mici scântei care asemeni unor artificii umplu cerul fb-ului pentru o clipă. Și dacă atunci când am aprins focul de artificii ei nu erau pe fază? Sau până ajung eu, ceea ce au spus ei a ajuns în josul paginii. Și dacă mai am și mulți în listă (asta fiind o altă formă de orgoliu) atunci ceea ce am scris acum 15-20 de minute dispare și nici eu nu mai văd. Și, cu gândurile ajunse aici, pun întrebarea: unde se duce tot ceea ce scriem pe fb? Nu știu, răspund tot eu. Oricât mi-aș dori nici fb-ul nu reușește să strângă toate clipele frumoase și să le păstreze pentru zilele când aceste clipe vor fi pe cale de dispariție.

Îmi povestea odată bunicul că într-o zi, unui amic de-al lui, i-a fost publicată o poezie într-un ziar. Bucurie mare, ce să mai. A cumpărat amicul mai multe exemplare pentru a le oferi cunoștințelor și i se părea că e ceva minunat faptul că numele lui era acolo în ziar. Minunea însă a ținut până a doua zi când a observat pe cineva care-și învelea salamul cu pagina de ziar pe care era poezia. Poate voi ajunge și eu să am nepoți și să le povestesc cum într-o zi am scris ceva pe un blog și cât de deosebit mi se părea, și nepoții privind în tavan și oftând vor spune: știm bunicule, ne-ai mai spus de atâtea ori. Adică tot un fel de a înfășura salamul cu pagina de ziar pe care e scrisă o poezie.
P.S. Pentru început am renunțat la fb. La blog, mă mai gândesc.