Paralele

Pe vremea când eram mai mic obișnuiam să pun pariu cu mine însumi.

De exemplu, stând sub un copac, înconjurat de liniște, pariam că pot să ajung la o anumită frunză. Nu-mi auzeam decât bătăile inimii și năpădit de emoții săream să prind frunza, o dată, de două ori, de mai multe ori până într-un final în care reușeam să o ating. Premiul era creșterea posibilității de a-mi îndeplini un vis, o dorință. Credeam că așa pot ține răul la distanță de lumea mea.

Acum am crescut și mă limitez să spun totul o să fie bine, însă nu mai e la fel, îmi lipsește certitudinea, atunci eram împins de trebuie, acum mă întreb de ce trebuie? și ezit să mai sar.

Copilul care eram mă privește supărat, aproape mă urăște, nu mai crede în mine, îmi spune că l-am dezamăgit lăsându-l singur să se lupte și să sară până la epuizare, să se zbată și să îmi arate că mă înșel. Copilul care am fost nu recunoaște ce a (am) ajuns.

Nu-mi rămâne decât să-i spun că trebuie să creadă că totul o să fie bine.