Astăzi, 1 aprilie mă bătea gândul să scriu despre altceva, dar am abandonat ideea. Nu știu de ce, nu știu cum, dar mi-a trecut prin cap să scriu despre Rai și Iad.
Acestea două, Raiul și Iadul, sunt mult mai aproape decât avem noi, aștia care traim pe pământ, impresia. Există aici și le trăim zi de zi. Nu trebuie să murim ca să le simțim. Învierea nu are loc o dată pe an, atunci când lumina de la Ierusalim aprinde flacăra de la Mormântul Sfânt. Învierea are loc în fiecare clipă, pentru fiecare dintre noi, și nu trebuie să murim pentru asta. Ceea ce într-un anumit moment poate părea un lucru sfânt, o faptă a unei puteri mai presus de puterea omenească, este la îndemâna noastră. Bine, la figurat vorbind, pentru că asta nu ține de mână, ci de minte și de suflet.
Ceea ce ne învață religia, învățăturile acesteia, reprezintă un set de reguli care ajută omenirea să meargă înainte. Ca un colac de salvare în mijlocul apei. Naufragiații știu că acel colac este acolo și dacă înoată așa cum trebuie vor reuși să ajungă la el. Își salvează viața. Dacă nu... Ori, mai simplu, cele zece porunci sunt avertismente sau promisiuni puse mare, pe panouri, pe marginea șoselei. Conducem, iar când vedem: viteza ucide punem frână. Ori vedem: familia te așteaptă acasă și atunci încetinim, ne frecăm la ochi, ne concentrăm și mergem mai departe.
Învierea este cea mai frumoasă, dar și cea mai puternică metaforă a lumii. Poți învia în fiecare zi, adică poți începe o viață nouă. Poți lăsa trecutul în urmă, asemeni tâlharului răstignit pe cruce și iertat de Isus. Și pentru asta nici măcar nu trebuie să ajungi pe cruce. Trebuie doar să vrei să te schimbi, să începi o viață nouă. Mai bună. Dacă ai impresia că poți încălca toate învățăturile creștine iar la final să îmbraci o ipocrită schimbare pentru câștigarea vieții veșnice, te înșeli. Nu așa merge. Transformarea trebuie să fie dictată de suflet, nu merge cu planuri și strategii.
Iadul? Da, este, exista, aici pe pământ. Viața asta pe care o ducem, nu cea de apoi, poate fi un Iad. Depinde cum o trăim, de oamenii cu care ne înconjurăm. Iadul de după ce murim e doar o sperietoare. E pedeapsa perfectă pentru cei ce știu doar de frică și care se tem de pedeapsă. Un fel de amenințare cu bătăiță pentru copilașii răi. Dar copilașii, dacă sunt crescuți așa cum trebuie, pur și simplu nu au nevoie de această amenințare. Bătăița - Iadul dispare ca idee. Pentru unii nu a existat niciodată.
Cu Raiul se întâmplă la fel. Asta e părerea mea. Îl poți trăi aici. Binele e dat de oameni, de lucrurile simple. O bucățică de șuncă e divină atunci când e mâncata atunci când ți-e foame. Un pahar cu apă e ambrozie dacă îți este oferit de cineva care a observat că ți-e sete. Pentru că a fost atent la tine, pentru că i-a păsat de tine. O mângâiere, o îmbrățișare, o mână de ajutor, o încurajare, o vorbă bună, toate sunt Raiul pe pământ. Nu trebuie să stai toată viața în genunchi, să ții post negru, să pupi cruci și altare, să suferi, să te biciuiești ori să te răstignești ca să ajungi în Rai. Trebuie doar să fi bun. Atât. Și ceilalți din jurul tău ar trebui să fie buni, dar e mai greu. Mulți nu știu decât de bătăiță, iar unora nu le pasă nici de asta.
Să nu credeți că din punctul meu de vedere nu există Rai și Iad. Există. Dar există așa cum mi le imaginez eu. Și eu mă rog la ceva. Știu sigur că, după ce îmi trăiesc Raiul și Iadul de acum, urmează altceva. Cred că acolo mă așteaptă ai mei, cei care au murit deja, ori vor muri.
Și dacă la început vă spuneam că nu știu cum mi-a venit ideea să scriu aceste lucruri, nu este chiar așa. Dimineață mi-am amintit de cei care au plecat, pe care i-am iubit și m-au iubit. I-am văzut, împreună și fericiți. Le-am spus că nu i-am uitat și că îi iubesc și acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu