Cuvintele agreabile se murmură mai ușor la adăpostul alcovului. Ne mărturisim mai lesne în scris. YM-ul eliberează mai repede buricele tastelor, decât paharul de vorbă reușește să elibereze confesiunile. Când mergem la preot, să ne spovedim, ne ascundem sub patrafir, sau după caz, în funcție de religie, ne ascundem în confesional, nu care-cumva să ni se deslușească chipul ori să ni se audă vocea.
Povestim despre noi vrute și nevrute, adevăruri ciuntite sau minciuni care au un sâmbure cu gust de pelin din realitatea pe care o acoperim cu straturi dulcegi. Singurele vorbe pe care le pronunțăm la lumina zilei sunt acelea pe care le privim direct. Nici măcar în întunericul singurătății nu udăm pernă fără să ne acoperim cu pătura peste cap pentru a înăbuși hohotele.
Dramele ne apropie, nu momentele de bucurie, de fericire. De abia după ce criza atinge intensitatea maximă, ne spunem ce credem unii despre alții. Suferim până nu mai putem suferi, până ce sufletul istovit de suferință își pierde puterea și credința și nu mai e capabil să se vindece.
Prevenție, profilaxie? - habar n-avem de ele. Dintr-o abordare eronată a vorbei: ceea ce nu te omoară, te face mai puternic, am început să opunem rezistență la fericire.
Nu știm să ne mai privim în ochi. Stăm cu ei închiși când ne îmbrățișăm, când ne sărutăm, când ne rătăcim unul de altul în focul dragostei. Foc care ne arde separat, pe ruguri paralele.
Te sun, te întreb ce mai faci, apoi amuțesc ori încep să-ți zic banalități despre vreme, despre ce mâncăm la prânz, despre cine știe ce întâmplare, fără final sau morală, fără pretenția din partea mea ca tu să înțelegi ce-ți spun. Bună, ce faci, ești bine, am puțină treabă, te las, vorbim, pa - vă sună cunoscut? Mie da. Totuși e bine și așa, alții nici atâta lucru nu mai simt nevoia sa-și zică.
Până la urmă suntem așa cum am ales să fim. Eu așa am ales - o parte-n penumbră, o parte-n lumină. O parte-n adevăr, o parte ascunsă. O parte din ceea ce ar fi putut să te completeze, o parte din ceea ce am lăsat ca un gol.
Și dacă nu mă mai poți recupera întru-totul, încearcă măcar să vezi partea bună a mea. Cea pe care încă o mai scaldă lumina. Nu lăsa să mi se închidă și singurul ochi viu ce mi-a mai rămas. Spune-mi cu jumătate de gură, jumătate din ce vreau să aud. Vei primi jumătate de zâmbet, de vis. Jumătate de mine.
Restul, știu e greu, va trebui să completezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu