Doar câteva minute îți sunt necesare pentru a dispărea în mediul virtual. Într-o secundă un blog devine inaccesibil și doar tu, deținătorul parolei, mai intri din când în când, ca să nu uiți că ai fost. Conturile de mail pot fi șterse, parolele uitate. Se uită chiar și deprinderea de a deschide, noaptea sau dimineața, calculatorul, pentru a vedea dacă ai vreun mesaj, vreun semn că cineva se mai gândește la tine. Pentru a afla ce au mai făcut x ori y, persoane pe care nu le vei afla niciodată în realitate și pe care oricum nu le-ai recunoaște (oare?). Nimeni nu este așa cum scrie. Nici chiar eu.
De-a lungul anilor am întâlnit oameni pe care n-am să-i mai văd vreodată. Am povestit picături de inimă unor suflete despre care nu mai știu nimic. Cărora le-am permis să-mi părăsească viața așa cum mi-au găsit-o. Cu unele cunoștințe fac planuri pentru întâlniri care nu vor avea loc nici măcar într-un plan îndepărtat, mă însuflețesc în fața unor evenimente la care nu voi lua parte niciodată și amân la infinit hotărâri pentru că nu pot spune nu. Și atunci când se adună multe, când ecuații rămase fără soluții mă prind din urmă, îmi dau seama că din real nu poți dispărea printr-un click ori după o ușă trântită cu forță.
Dorința mea de a ridica realul la nivelul scenariului înflorit artistic m-a făcut să-mi joc rolul până când ceva a început să sune fals. Ori poate că, timpul trecut, de prea multe cuvinte și repetiții, mi-a schimbat personajul. Am început să exersez disparițiile, ca și cum viața ar fi un joc în acest mediu virtual, de unde pot dispărea atunci când nu mai primesc suficientă atenție.
În lumea poveștilor trecătoare, permit oamenilor să dispară din viața mea în fiecare moment. E simplu. Uit poveștile spuse ori scrise pe pagini întregi, uit de planuri și promisiuni. Sigur că și ei vor uita de mine. Sunt convins că viața lor va avea un scenariu mai bogat în pagini, decorat mai frumos și cu mult mai multe personaje. În acest timp eu mânjesc aceeași pagină pe care destinul mi-o tot rupe.
De ceva vreme nu mă pricep să mai torn neîmplinirele în cuvinte. Nu pot să mai scriu despre vise, despre trecut și finaluri. Nu mă mai rog ca povestea prezentului să nu se termine niciodată. Sper să țină cât mai mult. Momentele de fericire nu le mai trăiesc cadru cu cadru, le aștept pe cele ce vor veni. În lumea reală chiar nu mă pricep să scriu vreun final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu