Radu, puştiul meu de şapte ani, este în culmea fericirii pentru că va merge la şcoala. Pentru el asta înseamnă că este ditamai băiatul, că de acum o să aibă ghiozdan şi nu ghiozdănel ca picii de la grădiniţă, că nu o să mai doarmă după-amiază şi cine ştie câte alte lucruri mai înseamnă în mintea lui inventivă.
De câteva săptămâni mă întreabă mustrător: m-ai înscris d'le la şcoală?, în timp ce eu dau ochii peste cap sleit de planuri fără acoperire. Am trecut în revistă toate opţiunile. Şi, am ajuns la concluzia că, chiar dacă nu am pile la directorul şcolii vizate şi nici suficienţi bani pentru o şcoală privată, asta nu înseamnă că nu am planuri ori dacă le am sunt fără acoperire.
O spun cu toată răspunderea, sunt foarte preocupat de soarta puştiului meu, de educaţia lui fizică şi psihică, dar am decis să-l las în voia sorţii. Radu va merge la şcoala de cartier, la o învăţătoare care a fost desemnată de către conducerea şcolii, fără să ştiu altceva.
Ceea ce ştiu este că îl iubesc pe Radu, că va merge în continuare la şcoala de pian şi la cursurile de înot, că va avea o bonă şi nu va merge la afterschool, că voi avea grijă să se joace cât se poate de mult, că îi voi încuraja lecturile dar şi prieteniile şi că voi fi alături de el orice s-ar întâmpla.
Încerc să nu-i transmit neliniştile mele legate de instituţia şcolară, să-i las toată bucuria, să cred în destinul lui repetând susţinut: va fi bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu