Tristeți de toamnă

Încerc să scriu ceva. Pentru cine, pentru ce? Mai am ceva timp până ajung la "de ce?".

Postările au ajuns din ce în ce mai rare și ideile din ce în ce mai puține. Nu mă plâng, am ce să scriu. Astăzi, în stația de tramvai (apropo, am văzut în ultima vreme cum tot mai multe persoane folosesc forma scrisă "tranvai". Deocamdată gândesc că acest lucru apare din cauza învecinării tastelor "m'' și "n". Deocamdată zic, dar urmăresc...), o femeie, după ce a făcut câțiva pași prin fața mea, s-a oprit și a început să-mi strige: "Ce te uiți bă, dacă ai chef, dă telefon! Ce vrei, să te sun doar eu? Eu nu te mai sun. Nici nu o să-ți mai răspund. Că tu nu mă suni. Eu te-am sunat mereu". Nu trebuie să vă mai spun ce fețe aveau cei din stație și cum se uitau la mine. Vream să le spun că nu o cunosc, dar nu a mai fost nevoie pentru că femeia a început să strige la vatmanul tramvaiului ce tocmai intra în stație. Acesta a început să râdă, se pare că o știa. Revin la gândurile mele, precum căldura din aceste zile se îndărătnicește să rămână, deși trebuia să fie plecată demult. Eu nu puteam să plec, tramvaiul pe care-l așteptam nu venise. Pesemne că și căldura așteaptă un alt tramvai care să o ducă departe de noi, acolo unde acum este primăvară. Și uite așa stând cu gândurile mele, îmi vin în minte celebrele versuri ale lui Nichita: "Tristețea mea aude nenăscuții câini/ Pe nenăscuții oameni cum îi latră".