Am ajuns la concluzia că nu am mintea pregătită pentru a intra în diverse confruntări cu oameni reduși. Nu spun acest lucru din orgoliu, ci pentru a-mi recunoaște un handicap. Nu am învățat să mă "încaier" cu toate țațele ori cu toți văcarii emancipați. În momentul în care sunt pus față-n față cu adunături de gânduri grosolane îmi dau seama ce combatant slab sunt. Aceste atacuri ticăloase mă contrariază până la muțenie, până la imbosibilitatea de a mai da vreo replică.
Ce să fac? Asta e, sunt un inadaptat. În mine se dau lupte între două întrupări distincte: cea interioară, calmă și idealistă, contra uneia dornică de adaptare și presată de lupta de supraviețuire. Supraviețuire în sensul de a nu te lăsa supus și năpădit de jigniri, invidii, răutăți. Fără a le face față, nu putem duce ceva la bun sfârșit. Avem mai multe rețete la îndemână: indiferența, supărarea, consolarea, agresivitatea, răzbunarea, optimismul. Fiecare dintre noi își alege una-două dintre ele și se descurcă cum poate.
Mi se întâmplă uneori să am scăpări și, în loc să refulez prin singurul mod care îmi este drag, adică prin scris, mă descarc în momentul respectiv. Sigur că nu în fiecare zi mi se întâmplă să mă întâlnesc cu situații neplăcute, dar sunt tot mai dese în ultimul timp. Pentru ironii, impresii răutăcioase, mici răutăți, am la mine armele necesare. Când vine vorba despre prostie, incultură, îmi vine să mă ascund de rușinea celuilalt, mă șochez în adevăratul sens al cuvântului și îmi pierd spiritul de a gestiona conjunctura aferentă.
După care, mă închid în mine și îmi pun întrebarea: de ce trebuie să fiu pus față-n față cu mitocani, cu personalități dubioase, cu ticăloși și ipocriți? Până la urmă aleg să văd partea bună a lucrurilor și să-mi zic că ar fi mai bine să mă "coc".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu