Intrarea în sistem

Scriu greu, din ce în ce mai greu. Ce plăcere simţeam atunci când scriam seară de seară.
Am uitat. Mi-ar plăcea să mai pot scrie măcar la două-trei seri. Nu vreau să mă trezesc într-o zi că am uitat când am scris ultima dată. Aşa s-a întâmplat cu jurnalul pe care l-am ţinut ani de zile. Într-o zi s-a oprit. Am uitat să folosesc creionul pentru a scrie, am uitat de hârtie, vreau să protejez pădurile, salvez totul pe stick, pe mail.
În această seară am simţit că am intrat în sistem. Am devenit o parte a lui, o rotiţă care îşi arată dinţii numai pentru că aceştia se îmbină cu alţi dinţi şi în acest fel fac mecanismul să meargă. Sunt în interior şi nu îmi dau seama cum ajuns aici şi nici nu ştiu cum să ies. Şi pentru că nu pot să ies, încerc să revin în mine. Dar găsesc uşa închisă. Ori am pierdut cheia, ori mi-a fost furată. Cred, mai degrabă, că mi-a fost furată. Dar nu pentru ca acela care mi-a furat-o ar dori să intre, sa-mi cunoască interiorul, ci pentru a se asigura că interiorul meu rămâne necunoscut. Mă plimb pe străzile sistemului ce m-a extras din mine, ca printr-un oraş în care toamna a venit pe neaşteptate. Măcar de aş putea rămâne treaz, pentru a putea aştepta momentul revenirii. Îmi dau seama că în sistem nu poţi avea ceva al tău. Nu! Aici, tot ce e al meu e al tuturor, iar ce e al tuturor nu mai e al altcuiva.