E seară...

… iar eu încep să nu mai știu asta. Sunt prins în vârtejul acestor zile, în care lucrurile foiesc în jurul meu. Vreau eu oare să le zic să înceteze? Nu. Oricât de melancolică ar fi imaginea mea, undeva pe o bancă, scufundat în amintiri, mi-am păstrat simţul practic.

Însă nu pot scăpa de momentele în care îmi doresc să fiu departe. Departe de griji, de gânduri, de mine. Să mă pierd, să nu mă mai găsesc. Să ramân doar ceea ce mă înconjoară. Dimineața unui măr înflorit, a unui cer cu nori pufoși, a unei cafele băute pe marginea unui lac, la pescuit. Şi liniștea să fie atât de plină încât nici clipocitul apei să nu o poată stinge.

Ori mai bine fără cafea. Întins pe iarbă. Renunţ şi la lac. Să rămână doar liniștea. Liniştea aceea pe care o aud după ce se termină o melodie frumoasă. Melodie care, deși nu o mai aud cu urechile, o simt cântând în suflet.
După care se va face ziuă, iar această postare va fi pe blog şi eu voi fi undeva pe stradă gândindu-mă la cântec...la voci...la versuri...la tine...