Câteodată am impresia că merg pe o cărare dinainte marcată, cu urme în care trebuie doar să calc. Merg cu privirea îndreptată spre previzibila cale, fără a privi în jos.
Și mă plictisesc îngrozitor. Mereu același peisaj. Monoton. Aceiași copaci, parcă îmi fac cu mâna, parcă-mi zâmbesc din când în când. Dar e un zâmbet fals, un zâmbet forțat. Monotonia cu care totul se succede nu-mi dă voie să am decât un singur țel, acela de a înainta. În ce direcție? Păi unde duce cărarea. Că doar știu cei ce au trecut înaintea mea. Eu de ce să-mi mai bat capul? Pășesc apăsat intenționat lasând urme adânci pentru cei ce vor veni.
Nu mai suport rutina, monotonia. Nu mai suport lipsa voinței și a dorinței de schimbare. Și nici starea de letargie în care mă complac câteodata pentru că așa e mai confortabil. Dar gata, stop! Mă opresc și iau o decizie: pășesc lateral și încep să îmi imaginez zeci de cărări. Înguste și nebătătorite de pașii altora. Bucuria descoperirii este unică. Chiar și copacii arată altfel din lateral. Și cerul și norii. Mirosul e și el altfel: miroase a proaspăt și a entuziasm.
Am auzit pe cineva spunând că dacă nu știi să umbli atunci să înveți să dansezi. Eu sunt sătul de atâta umblat. Voi? Eu vreau să dansez! Așa că, maestro, muzica!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu