Comportamente

Oare cât ne putem drapa în comportament de fațadă pentru a nu ne expune ca învinși ai sorții?

E vorba de noi, cei cărora ne-a fost dat să dăm nas în nas cu durerea vieții. Cât ar trebui să lăsăm să se întrezărească din slăbiciunile căpătate, din dramele care ne macină din interior? Și câți dintre noi realizăm că tragediile "servite" de către destin, ne lasă viața ca pe o carte la îndemâna oricui pentru a fi răsfoită? Am evitat să-mi împărtășesc durerea cu cei străini de drama mea. Sigur că pot impresiona un timp, dar până la urmă, cei care nu mă cunosc îndeajuns, care nu-mi sunt prieteni, se plictisesc de lacrimi. Oamenii nu vor depresivi în preajmă, nu vor fețe triste. Stă în legea firii să ne apropiem de persoane pozitive. Așa că, am învățat să tac atunci când din piept mi-ar izbucni hohote și să mă ridic de acolo de unde viața mi-a pus piedică. Am continuat să trăiesc pentru a primi picătura de frumusețe din clipă și am forțat timpul să împrăștie dincolo de mine lacrima ce încă îmi tremură în privire. Și ce cred că este cel mai important, este că am conștientizat că trebuie să găsesc un țel care să mă ajute să mă trezesc dimineața și să-mi dea putere pentru o nouă zi. Până la urmă, eu dețin rolul principal în propria-mi viață, și trebuie să-mi înfrunt singur fantomele.