De astă dată, melodia ce urmează și de care am dat întâmplător pe youtube, îmi amintește de bunicul din partea mamei, pe care l-am iubit foarte mult.
Nu aș zice că pe ceilalți nu i-am iubit, dar pe el în mod deosebit. Fiecare zi în care ne întâlneam, de cele mai multe ori la el acasă, era o sărbătoare, un mod de a descoperi lucruri noi. Am avut norocul ca bunicul să locuiască în București și de fiecare dată când vream să vorbesc cu el, sau el cu mine, mă urcam frumușel în autobuz, coboram la Foișorul de Foc și în câteva minute ajungeam la el. Câteva minute dura drumul, un drum din altă lume, case micuțe ce parcă erau aduse dintr-un târgușor și așezate acolo. Atunci când ajungeam ne așezam la masă și jucam șah. Întotdeauna își alegea piesele albe, că negrul nu-mi place, spunea el. Jocul era doar pretextul, de fapt suportul pentru discuție. Ceea ce mă mira la el era faptul că reușea să recunoască romanțele după primele acorduri. Și era o romanță pe care, atunci când o auzea, indiferent ce discutam, tăcea și asculta zâmbind. Romanța se termina și discuția continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Curios, l-am întrebat de ce îi place acea romanță. "E o poveste veche", mi-a răspuns. "Ce poveste?", l-am întrebat. "Când o să mai crești am să ți-o spun". Am crescut, s-a ținut de cuvânt și mi-a spus-o. Ori de câte ori aud romanța, rar întradevăr, chiar dacă sunt în mijlocul unei discuții, tac și îmi amintesc zâmbind de bunicul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu